Cine sunt EU? Cine ești TU?
Existǎ trei întrebǎri de bazǎ care constituie forța în mișcare, motoarele civilizației umane și toate formele sale diverse de autoexprimare și autoexplorare.
Aceste întrebǎri sunt cine, ce și de ce.
O perspectivǎ psihologicǎ
Cine sunt eu? E întrebarea prezentǎ incontinuu în mintea mea. N-am încetat sǎ mǎ uit la ea și sǎ caut. În timp, cǎutarile mele au devenit o stare de a fi, gǎsesc un rǎspuns, îl integrez, îl aplic pe mine și continui. Cu cât aflu mai multe, cu atât îmi crește curiozitatea.
Una din opririle mele – câmpul genetic al familiei din care ne naștem și impactul lui asupra vieții. M-am uitat aici din perspectivǎ psihologicǎ, am așezat tot ce știam și-am înțeles cine dicteazǎ modul de interacțiune în relații – tiparele moștenite genetic, comportamente preluate automat si inconștient din contextul familiei. Interacțiunile care au la bazǎ aceste tipare nu sunt autentice, sunt atracții magnetice: victimǎ – abuzator – salvator, cu scopul de a produce şi de a menține suferințǎ, o regulǎ nescrisǎ a tribului.
Exemplu de relație cu bazǎ în tipare
Să luăm exemplul a doi oameni care se simt atrași unul de celǎlalt, a căror moștenire genetică conține relația disfuncțională dintre proprii părinți: ambii se simt magnetizați instant și își declară intrarea în relație. Urmează cele trei minunate zile în care relația se instalează, după care încep să apară contradicțiile.
Aparent fără motiv, așteptările inițiale presupuse a fi primite de la celălalt, se dovedesc a fi false, iar relația devine disfuncțională. Cine duce gunoiul, cine spală vasele … n-a fost stabilit, ci doar presupus. În casa acestui tip de relație stă pe masă un sac deschis și invizibil, care conține un nesfârșit număr de roluri ale suferinței. Jocul între tipare a început!
Dacă se naște un copil din această relație, copilul va fi preluat automat în jocul dintre cele trei roluri. De cele mai multe ori, pe cel al salvatorului.
Cine a scris acest scenariu?
El este în câmpul genetic al familiei. Părinții îl joacă deja, iar copilul îl primește automat la naștere – darul incontestabil care se descarcă automat. Ironic, nu?
Unele „daruri” se activează, altele nu. Cine decide asta? Cunoașterea de sine. Dorința de a te schimba. Visul de a trăi diferit.
O altǎ întrebare care mă însoțește: Ce aleg?
Una din întrebările pe care mi le adresez de când mă știu este: atunci când mă aflu în fața a două potențialuri, pe care îl aleg? De fiecare dată pe cel care este congruent cu cunoașterea mea!
După ce aleg, experimentez. Apoi îmi dau seama că, dacă aș fi știut mai devreme asta, potențialurile apărute ar fi fost diferite. Hmmm, potențialuri, alegeri… doar din moștenirea genetică?!
La început, da, doar din moștenirea genetică. Acel amestec de informații genetice preluate automat de la părinții noștri care, fie că vrem fie că nu, se manifestă în toate alegerile pe care le facem.
Oare asta se poate schimba? Da, dacă asta dorești. Eu asta am vrut. Asta a fost visul meu: să renunț la acele „daruri” genetice care îmi aduceau amărăciune, blocaje, o lume statică, fără evoluție.
Când am aflat puterea deciziilor
Prima dată când am aflat că deciziile îmi pot influența viața, a fost în rolul meu de client în ședințele de psihoterapie: multe ședințe și mulți ani, multe cărți și multe ore de studiu.
În fiecare întâlnire înțelegeam mai mult și mai mult, și cu cât înțelegeam mai mult, cu atât vroiam să mă schimb. A fost greu? A fost ușor? Irelevant pentru mine.
Faptul că simțeam gustul adevărului meu interior îmi dădea putere. Irelevant devenise și faptul că făceam un drum de două ore dus și două întors până la psihoterapeut, irelevant devenise și faptul că plângeam tot drumul înapoi spre casă și că eram răvășită până la următoarea ședință.
Tot ce mă umplea era cunoașterea. Ea era cea care mă hrănea. Au fost ani de terapie. Mult? Puțin? Așa a fost pentru mine, îmi asumasem.
Transformarea mea profesională
În tot acest timp în care lucram cu mine, mi-am luat licența în psihologie și m-am specializat în psihoterapie sistemică de familie și cuplu. Trecusem de prima tinerețe de ceva vreme, iar pe lângă rolurile care îmi ocupau viața, eram într-un proces continuu de transformare, care era dureros.
Ce vroiam să aflu? Ce vroiam să schimb? Genetica moștenită și efectul ei în ceea ce eram. Efectul ei în toate relațiile mele, efectul ei în cele mai importante roluri din viața mea.
Aveam tone de întrebări la care îmi căutam răspunsuri:
- De ce nu reușeam?
- De ce nu mă încadram?
- De ce eram pedepsită pentru că visam?
- De ce era greu să fiu femeie?
- De ce căutam să aparțin?
- De ce vroiam recunoaștere și validare?
- De ce căutam iubirea în afara mea și nu înăuntrul meu?
Revelația: Tiparul victimei
Într-o zi am aflat și totul s-a oprit: pentru că eram o expresie fidelă a victimei, tiparul genetic.
Victima era una din fațetele tiparului. Celelalte două – tiranul sau salvatorul – se rânduiau pentru perioade mai scurte de timp, ce-i drept, dar își făceau treaba. Triunghiul psihologic. Rolul principal și rolurile secundare. Păpușa pe ațe condusă de tiparele moștenite genetic.
Eu pe unde eram? Pierdută pe undeva prin viață, căutând să mă încarc cu suferință, așa cum știam de-acasă. Nu mă înțelege greșit, nu îmi învinovățesc părinții, mi-au dat ce au primit și ei – automatismele tiparelor.
Un dar prețios: iubirea mamei
Prin comparație am realizat că eu am avut totuși o cheie – iubirea mamei mele. Singurul lucru, singurul lucru minunat pe care l-am luat de la casa părinților mei, a fost iubirea mamei mele, elixirul meu.
Mama care a știut să-și iubească copiii necondiționat. Ea a fost cea care mi-a ținut mereu farul aprins și mi-a arătat calea. Ea mi-a spus mereu: „Există mai mult decât atât!” Ea mi-a insuflat puterea de a rămâne în picioare. Ea mi-a șoptit continuu „Sunt aici!”, chiar și după ce a părăsit acest plan.
Acum, cine este victima? Cine este tiranul? Cine este salvatorul?
Sunt roluri atât de puternice, cu atât de multă influență și atât de subtile, încât identificarea cu ele este aproape imperceptibilă.
Iar când genetica te ajută, Oscarul este asigurat!
Cine sunt eu acum?
Sunt un om care și-a amintit semnificația cunoașterii.
Sunt femeia matură care a înțeles jocul tiparelor și influența lor în decuplarea sinelui.
Femeia care a înțeles că cel sau cea spre care arăta cu degetul spunând „din vina ta mă simt mizerabil!”, era oglinda ei. Trist, nu? Da, dar revelator.
